Când pe cerul vieţii mele norii negri au năvălit

1.Când pe cerul vieţii mele
norii negri-au năvălit,
Ascunzându-mi astfel bolta cea senină,
Mi-am întors atunci privirea spre zenit şi-n infinit,
Am zărit o dulce rază de lumină.

De aceea vin să mă-nchin şi să ţin
Către cer stindardul vieţii!
Până-n zorii dimineţii, când la cer mă vei chema;
Să-Ţi mulţumesc, să-Ţi slujesc
Și să cresc în a Ta asemănare,
Să se vadă tot mai tare, chipul Tău în viaţa mea.

2.Când ispitele cumplite
m-au cuprins în lupta grea
Clătinându-mă-n văpaie sau furtună.
Chiar de nu-Ţi simţeam suspinul
Tu mi-ai fost alăturea
Căci Tu şti că sunt o mână de ţărână.

3.Când pe calea-nsingurării eu păşeam îndurerat
Rătăcind stingher prin munţii-ngrijorării,
Pe cărarea deznădejdii harul Tău s-a arătat
Şi-am văzut dulceaţa binecuvântării.

4.Când privirile trufaşe se-ndreptau asupra mea
Judecând a mea purtare cu osândă,
Chiar de-a fost înaintarea anevoioasă-n clipa rea
Tu mi-ai fost sfătuitor cu vocea-Ţi blândă.